pictura

sorb o gură din ceașca de cafea aburindă și surâd la vederea lui, cu părul șaten ciufulit, uitându-se în jos și analizându-și concentrat picioarele, care atârnau deasupra podelei și se bâțâiau constant, aruncând umbre ici-colo. stătea așezat pe masa de lucru, unde foi mâzgălite și mici schițe erau împrăștiate pe toată suprafața ei. a luat curios o hârtie mototolită și a început să o netezească cu degetele mânjite de tempera verde, deja uscată, cu ochi mari, uimiți. 

îmi arată încercarea de portret, lăsat neterminat.

eu doar ridic din umeri și strâmb puțin din nas, în semn de nemulțumire.

îl aud cum oftează prelung, încă găsind cu adevarat stupidă veșnica mea nemulțumire față de propria-mi artă…și nu prea avea ce să facă. în mod normal, mi-ar ține o predică de două ore, dar, deși buzele lui erau întredeschise, avertizând că în orice clipă și-ar putea elibera toate ofurile, nu zise, totuși, nimic.

în schimb se apropie de mine și se lasă în genunchi, luându-mi palmele într-ale lui. erau murdare de creion grafit, iar tot brațul purta cel puțin o jumătate din toată paleta de culori pe care o aveam la dispoziție. și, totuși, el își apleacă chipul spre ele și le sărută pe rând…

o data, de doua ori, de zece ori, de o mie de ori.

simt cum obrajii îmi iau foc în cel mai intens trandafiriu.

buzele lui amestecă culorile precum o pensulă, cu aceeași moliciune copleșitoare, ce îmi alinta degetele din când în când, în clipele în care mintea mea alerga disperată după o frântură de inspirație.

tremur în griuri colorate.

îmi colorează interiorul, care, până acum, era de cea mai intensă nuanță de negru pe care o puteai obține doar cu ajutorul unui marker permanent de foarte bună calitate, într-un adevărat curcubeu…un curcubeu ce nu credeam că poate supraviețui în mine pentru mult timp…

…se pare că m-am înșelat. poate că eram capabilă să țin toate culorile în mine fără să explodez. cu el lângă mine, știam că era posibil.

cu privirea ridicată acum spre mine, stând încă în genunchi, mă analiza. era conștient că întotdeauna tresar într-un mov veninos de fiecare dată când cineva se uita așa insistent la mine.

îmi ascund fața în șuvițele de caramel roșcățiu. el vedea aceeași timiditate roz pal care mă înconjura precum o aură. 

îndrăzneala lui de un roșu aprins și-a făcut însă loc, perforând-o și transformând-o într-un deosebit corai de care nu ne mai puteam sătura să îl privim pe cer, la fiecare apus de soare. 

se ridică ușor și mă cuprinde cu atâta grijă de talie, ca și cum m-aș putea sparge în orice clipă în fragmente de azur. 

mă ridică în aer și începe să se învârtească cu mine prin tot atelierul. zâmbetele noastre ne fac chipurile să radieze de o fericire colorată în galben citron.